CRISTI CONSTANTIN BIZONYSAGTETELE

Auzeam tot ce se întampla în jurul meu. Cei ce m-au scos m-au pus pe spate si mi-au fãcut respiratie gurã la gurã, am vãrsat apa afarã si imediat mi s-a limpezit privirea si am vãzut capete deasupra mea uitându-se la mine. Cei ce se uitau m-au întrebat dacã recunosc pe cineva…l-am recunoscut pe prietenul meu Mihai. A urmat apoi transportul, care a fost un drum dureros. La salvare m-a transportat un salvamar care m-a luat în spate, iar capul meu se bãtea de trupul lui. Mi-a fost foarte rãu si am vomat în timp ce salvamarul m-a dus spre salvare. Am ajuns la dispensarul medical care era exact lângã o discotecã unde ne petreceam noi noptile. Acolo mi-am revenit putin, iar între timp au ajuns si prietenii mei. Ei zâmbeau si credeam cu totii cã e ceva usor si cã îmi va trece…însã, din pãcate, cei de acolo si-au dat seama cã ceva nu e în ordine si m-au trimis la spitalul municipal din Constanta. La spital mi-au fãcut investigatii amãnuntite. M-au tinut o noapte într-un salon unde am crezut cã o sã mor. Nu puteam sã respir! Am cerut sã îmi punã oxigen si nimeni nu mi-a adus nimic. Nu am putut sã dorm toatã noaptea, iar în acea noapte m-au sunat pãrintii si piretenii de acasã.
La spital mi s-a spus cã e o problemã gravã si cã ma trimit la Bucuresti pentu cã se pot ocupa acolo de mine. Eu as fi vrut sã mã opereze acolo, pentru a termina odatã totul, însã medicii mi-au explicat cã e mai bine pentru mine sã merg. Nu mi-au spus clar ce am, stiam doar cã e o problemã gravã.
Spune-mi, te rog, cum au primit pãrintii tãi vestea?
Au fost disperati. Tata a ajuns a doua zi dimineata la Constanta. Probabil cã tatãlui meu medicii i-au spus ce am, însã mie nu mi-au spus nimic.Ce s-a întâmplat dupa ce ai mers la Bucuresti?
Au fost cele mai grele zile din viata mea. Drumul de la Constanta la Bucuresti a fost o corvoadã…am fãcut 6 ore…era foarte cald, ceream apã si nu mi se dadea decât o batistã udã ce mi-o puneau pe buze. Când am ajuns la “Spitalul Bagdasar” m-au dus la camera de urgentã unde mi-au fãcut controale, m-au intepat peste tot si…doar la umeri am simtit. M-au urcat direct la A.T.I unde nu vorbea nimeni pentru cã erau doar muribunzi si se auzeau doar aparatele. Mi-au continuat investigatiile, iar tata era nevoit sã stea pe holurile spitalului pentru cã nu avea voie sa stea cu mine.
A doua sau a treia zi am intrat în operatie. În acele momente nu m-am mai temut…practic nu îmi mai pãsa. Asteptam sã ma opereze repede ca sã termin odatã si sã îmi revin. Aflasem ce am dupã câteva zile din discutiile doctorilor, însã nu stiam cã voi rãmâne paralizat pe viatã. Mi-au fãcut operatia si m-au transportat într-un salon izolat de la A.T.I. unde tata nu avea voie sã intre. Am stat o sãptãmânã în acel salon dupã care am fost mutat. Am stat în acel spital pânã în 25 septembrie.
Zilele petrecute în spital au fost foarte grele si era o cãldurã insuportabilã. Tatãl meu a stat lângã mine tot timpul în care am fost internat în spitalul Bagdasar din Bucuresti.Când ti-ai dat seama cã nu o sã îti mai revii poate niciodatã?
Mi-am dat seama cã nu o sã îmi mai revin la sala de sport când am vazut cât de greu se fãceau exercitiile fizice si am întâlnit personae în scaunul cu rotile dupã un an sau doi de la operatie. În acele momente m-am descurajat pentru cã stiam cã mã asteapta o situatie asemãnãtoare.
Cum te vedeai pe tine în acele momente?
Faptul cã am fost o persoanã activã m-a fãcut sã îmi fie greu sã stau în spital tintuit într-un pat. Am stat la orizontalã mai bine de o lunã. Nu aveam somn, deasupra usii din salon era un ceas. Tin minte cã numãram secundele. Nu dormeam mai mult de o orã sau douã pe noapte.
Ce s-a întâmplat dupã ce ai iesit din spital?
Dupa cele trei luni petrecute în Bucuresti, au mai urmat douã luni petrecute la un spital de recuperare din Mangalia. Am ajuns practic înapoi la mare unde am fãcut exercitii pentru recuperare. Dupã cele douã luni petrecute în Mangalia, am ajuns acasã dupa cinci luni în loc de cinci zile de vacantã.
Când am ajuns acasã am fost foarte afectat si îmi petreceam majoritatea timpului uitându-ma la televizor pentru cã nu îmi mai doream altceva decât sã treacã timpul.Am fost înconjurat cu dragoste de familia mea si de prietenii mei care m-au ajutat ori de câte ori am avut nevoie. Mã bucuram pentru vizite, dar dupã ce ei pleacau si venea noaptea nu puteam sã adorm, ci mã gândeam la cum a fost viata mea înainte si cum ar fi fost viata mea dacã as fi fost sãnãtos.
În acele momente grele pentru viata ta, cum priveai spre viitor?
Eram asa de disperat în acele momente încât nu mã mai interesa si nu mai priveam spre viitor. Practic, nu mai consideram cã meritã sã trãiesc în acea situatie. Eram disperat, supãrat si mã vedeam neputincios. Asta ma fãcea sã mã simt inutil si nu mai credeam cã meritã sã trãiesc. Pe parcursul timpului acesta, gândirea mi s-a agravat. De câteva ori am spus cã nu mai meritã sã trãiesc. Zbieram, dãdeam cu mâinile cum puteam. Aveam nervi si uneori nu mã puteam controla.
Dupã o lunã am fost internat trei sãptãmâni la Alba Iulia pentru recuperare, apoi trei saptamâni la o clinica în Baile Felix. În iulie 1998 tata a decedat dupã ce s-a constatat cã are cancer la plãmâni. Aceastã situatie mi-a dat viata peste cap si mai tare. Cu totii am fost foarte afectati, tata a murit cu gândul la mine. Dumnezeu însã a fost cu noi si am trecut peste momentele dificile.
As vrea ca în continuare sã ne vorbesti despre întoarcerea ta la Dumnezeu!
În acelasi an am mers la Cluj la recuperare. O verisoarã de-a mamei care mergea la biserica baptistã venea sã mã viziteze. Ea îmi mai spunea câte ceva despre Dumnezeu. Îmi aduc aminte cã spuneam cã nu existã Dumnezeu pentru cã dacã ar fi existat nu ar fi îngãduit atâta suferintã. Mama mea încerca sã mã linisteascã însã eu continuam sã spun cu voce tare cã Dumnezeu nu existã. Dupã un timp verisoara mamei mi-a spus de o familie care are o fatã cu un handicap si care vrea sã vinã sã mã viziteze. Am aceptat. Acesti oameni mi-au spus de Dumnezeu, fetita m-a tinut de mânã, mi-a recitat psalmi si s-a rugat pentru mine. Tin minte cã i-am ascultat fãrã sã îmi fie jenã de cei din salon. Atunci a fost prima datã când am auzit vorbindu-se de Dumnezeu într-un mod clar si pe întelesul meu. Pe fetitã o cheama Beky – are tipãritã o carte – si ea avea 12 ani. Ei mi-au dãruit o carte cu Joni Erickson Tada si citind-o mi-am dat seama cât de asemãnãtoare erau vietile noastre.
A trecut timpul…cum ai ajuns sã Îl cunosti pe Dumnezeu?
Prin niste vecini baptisti. A venit Ionicã Onea, care se ocupa de o lucrare cu persoanele cu handicap. Acest om a avut multã rãbdare cu mine, venind în mod regulat sã îmi spunã de Dumnezeu si sã se roage pentru mine. Timp de ani de zile nu am putut sã mã rog si sã iau nici o decizie în ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu dovadã a faptului cã m-am botezat dupa cinci ani de la accident. Mi-au trebuit practic câtiva ani sã încep sã înteleg de ce sunt asa si ce trebuie sã fac. Am început sã îmi doresc în 2002 sã merg la bisericã pentru a veda cum este. Schimarea mea a fost una lentã si a durat câtiva ani. Eu citeam cãrti…am început sã citesc Biblia si sã înteleg cã viata mea nu e bunã, cã nu sunt pe un drum bun, cã trebuie sã schimb anumite lucruri în viata mea. Am înteles cã Dumnezeu îngãduie în viata oamenilor anumite lucruri…am început sã mã rog împreunã cu fratele Onea, iar apoi singur si asa am vãzut si am simtit cum viata mea se schimba. Mergeam la bisericã unde eram impresionat de numãrul mare de tineri care mergeau acolo. Pare surprinzãtor, dar am avut unele împotriviri din partea familiei mele care nu era de acord cu alegerea mea.
Cum te-ai hotãrât sã te botezi?
Am fost la un botez la Biserica Baptistã Cetatea din Alba Iulia si acolo am vãzut oameni îmbrãcati în haine albe care au spus cum Dumnezeu le-a schimbat viata. Dupã un an de la acel eveniment, pe 29 septembrie 2002, când ar fi trebuit sã fie ziua de nastere a tatãlui meu, am hotãrât sã mã botez.
La botez ai depus o mãrturie ce a socat si a uimit întreaga audientã…atunci ai fãcut urmãtoarea afirmatie: ”Nu as da viata pe care am avut-o înainte pe viata care o am acum”. Îti menti aceastã afirmatie si acum dupã sapte ani de la botez?
Da! Am spus cã nu dau viata mea de acum pe cea dinaintea accidentului. Îmi sustin aceastã afirmatie. Chiar dacã sunt într-un scaun cu rotile si stau pe pat de 12 ani, mã simt împlinit, fericit si spun cu toatã tãria cã nu as putea sã mai trãiesc departe de Dumnezeu. Am mai spus ceva atunci si anume cã nu este nevoie sã ajungã nimeni în situatia mea ca sã se întoarcã la Dumnezeu. Pe mine Dumnezeu m-a mai încercat pânã la accident. Uneori a încercat sã îmi schimbe viata, însã eu nu am ascultat. Cred cã în cazul meu nu a fost altã solutie decât sã mã aseze într-un pat, dar…sã îmi salveze viata, sã îmi deschidã ochii si sã îmi arate cum trebuie sã trãiesc.Stiu cã tu, chiar în aceastã situatie, faci anumite lucrãri pentru Dumnezeu. În ce consta aceste lucrãri?
E o bucurie pentru mine cã asa cum sunt, imobilizat la pat, pot lucra ceva singur. Mã simt util lucrând la calculator. Site-urile pe care le-am fãcut au fost fãcute gratis si de asemenea nu o sã lucrez pe bani pentru cã l-am rugat pe Dumnezeu sã mã ajute sã pot face ceva si sã nu fiu ca o legumã. El mi-a dat sansa sã lucrez pe caluculator fãcând site-uri. Lucrez astfel pentru Dumnezeu, fãcând si întretinând diferite situri crestine si vorbind prin intermediul interenetului despre Dumnezeu cu diferiti oameni.
În viitor mi-ar placea sã lucrez cu persoane cu dizabilitati. Sunt multi care nu mai vãd nici un rost în aceastã viatã.
Stiu cã mâinile îti sunt afectate de paralizie si cã degetele nu le poti folosi. Cum reusesti sã te descurci?
Pãi…scriu cu podul palmei de la mâna stângã, iar când folosesc mouse-ul, pun mâna dreaptã pe mouse si misc cu ea – aceastã mânã este mai afectatã de paralizie – si cu podul palmei de la mânã stângã dau click.Multi tineri vãd sãnãtatea ca ceva normal, faptul cã pot merge , cã pot auzi sau vorbi…cred ca e ceva ce le apartine. Ce le transmiti acestor tineri?
Cât esti tânãr ai impresia cã ti se cuvine sã fi sãnãtos, dar nu e chiar asa. Am cunoscut multi tineri cu afectiuni grave de sãnãtate, dar care nu si-au pierdut încrederea în Dumnezeu. Sfãtuiesc tinerii sã vadã viata ca un dar si sã stea aproape de Dumnezeu.
Îi provoc pe cei ce citesc acest interviu sã caute sã se implice mai mult…la bisericã, la scoalã si în familie…sã trãiascã frumos, sã aiba acel caracter plãcut si deschis. Sã se vadã faptele mai mult decât vorbele si sã fie sensibili la nevoile celor din jur.
As dori ca pe finalul acestui interviu sã le transmiti ceva celor care au probleme de sãnãtate.
Le spun cã orice s-ar întâmpla în viata lor sã nu îsi piardã încrederea în Dumnezeu pentru cã El e real! Ne cunoaste problemele si orice ar fi nu trebuie sã ne îndepãrtãm de El. Ni se întâmplã sã trecem prin probleme, însã orice s-ar întâmpla nu trebuie sã ne lãsãm de Dumnezeu pentru cã doar El ne dã pace, sperantã si siguranta mantuirii.